Am fost o fumătoare înrăită. La propriu, nu doar la figurat. Fumam trei pachete pe zi și mi se părea că ăla e dreptul meu din naștere! Uram nefumătorii, mi se păreau limitați și fixiști, o țineau numai pe-a lor și nu aveau cum să îmi înțeleagă MIE plăcerea. Credeam că țigara e singura mea bucurie și oricine atenta la draga mea, iubita mea prietenă, avea parte de un tratament “regesc”. Nu stăteam niciodată la nefumători, chiar dacă în grup aceia erau majoritari, nu eram dispusă la compromisuri (“ar trebui să le rărești”) și nici nu-mi imaginam că mă voi lăsa vreodată de fumat. Eram agresivă, miștocăream pe oricine și țipam cât mă țineau (încă) plămânii:

 E DREPTUL MEU SĂ MĂ OMOR, DACĂ AȘA AM EU CHEF!

Atâta doar că de fapt, mi-era teribil de frică. Mascată de un țipăt ascuțit, de non-argumente (“Da’ de ce nu interziceți și mașinile?”), de negare (“Nu e musai să te îmbolnăvești dacă fumezi. Și nefumătorii fac cancer”) sau de sarcasm (“Hai nefumătorule, să-ți văd BMW-ul”), frica își făcuse culcuș comod în sufletul meu. Eram îngrozită de gândul de a mă lăsa de fumat. Simpla ipoteză a unei banale ieșiri în oraș cu prietenii, fără să fumez, mă paraliza. Simțeam cum respirația mi se taie. Nu, nu! N-aveam cum să permit una ca asta!

Azi, la 5 ani distanță, după ce da, m-am lăsat de fumat și am transformat victoria mea nesperată într-o meserie, devenind terapeut stop fumat, după ce am asistat la țipătul de frică a peste 400 de oameni care mi-au trecut pragul clincii, cu așteptarea mută de a le “face ceva”, ca să scape de o adicție mizerabilă, pot să recunosc sunetul ei oriunde: panica. Panica în stare pură. Bazală, primară, instinctivă. Panica de a pierde ceva ce omul percepe a fi un drept divin, când de fapt, este doar un drog învelit în multe semnificații.

Când doamna senator Anghel a rostit acele cuvinte de la microfonul Senatului României, am știut că ceea ce spunea ea, de fapt, era: mi-e tare frică să mă las de fumat! Când domnul deputat Pelican a rostit și el acele cuvinte, eu am auzit un alt mesaj: mă tem că fără țigară n-o să pot!

Aceste temeri sunt caracteristice tuturor fumătorilor și de asta e atât de parșivă capcana fumatului: credem că e un tabiet, când de fapt e dependență de drog. Credem că e un ritual, când de fapt e adicție. Credem că e un oftat de plăcere, când în realitate e o tensiune de panică.

În 2002 s-a dat o lege prin care s-a interzis fumatul în spațiile publice. Minunat. Doar că a existat o portiță – amenjarea de locuri pentru fumat. Portița a dus repede la împrăștierea fumatului pe unde s-a putut. Apoi, în 2009, a apărut prevederea privind fumatul în restaurante, baruri, cafenele, care furniza o nouă portiță – patronii puteau opta: local în care să fie permis fumatul sau nu. Știm cu toții ce s-a ales. Praful. Pardon, scrumul. În 2011, deputatul Manuela Mitrea  înainta o propunere legislativă care prevedea interzicerea totală a fumatului în toate spațiile închise și acoperite, de folosință colectivă. Legea s-a blocat pe la comisii.

În 2014, o nouă inițiativă legislativă apare la orizont: cea a doamnei Tamara Ciofu, care are șansa de a trece săptămâna trecută de Senat, spre disperarea câtorva senatori care au declarat vrute și nevrute. De această dată, propunerea scotea în afara legii locurile amenajate pentru fumat din interiorul instituțiilor publice, obligând fumătorii să iasă afară. Atât. Nu se interzicea fumatul în restaurante sau pe stradă.

În paralel, deputatul Aurelia Cristea venea cu o inițiativă completă: extinderea spațiilor în care să nu se fumeze și la unitățile de alimentație publică, spațiile de joacă pentru copii și alte zone. Propunerea sa are susținere parlamentară și va fi transformată în amendamente care să completeze inițiativa Tamarei Ciofu. În curând va ajunge la Comisia de Sănătate, care va trebui să ofere un raport, în funcție de care se va vota în plenul Camerei Deputaților care, altminteri, este cameră decizională pentru această ințiativă legislativă.

Acum este momentul să o susținem. Altfel, vom pierde alți 13 ani.

 “Și dreptul meu să fumez cine mi-l apără?”

Nu ți-l ia nimeni. Poți în continuare fuma acasă, pe stradă, în propria mașină, acolo unde va fi permis.

 “Bine mă, interziceți și mașinile că și alea au fum toxic!”

Companiile auto lucrează permanent la reducerea emisiilor de gaze. Iar țările lumii (civilizate) dau legi care interzic acele modele care poluează în exces.

 “Și alcoolul??? Cui i-l lăsăm?”

Acum vorbim despre fumat. Când vom vorbi despre alcool, vom vorbi despre alcool, nu despre heroină.

 ”Cei mai răi sunt foștii fumători! Ei ar trebui să-i înțeleagă pe fumători și să nu-I persecute!”

O, dar îi înțeleg perfect! Și tocmai pentru că mi-am dedicat ultimii 4 ani din viață ajutându-i să scape de adicție, pot spune prima: nu vă temeți, avem soluții! Dar n-o să promovez niciodată crearea unui cadru pentru fumat, întrucât ar fi ca și cum aș înmâna seringa de heroină unui dependent, doar pentru simplul fapt că mi-e milă de el când se chinuie în sevraj (asta înseamnă a fi ”enabler”). Iar dacă, prin absurd, trebuie să mai tolerăm consumul unui drog, pentru că rezistența la schimbare e mare, asta nu înseamnă că nu vom căuta neîncetat cele mai bune soluții pentru:

1. Protejarea celor neafectați de drogul cu pricina și prevenirea proliferării consumului.

Și

2. Ajutarea celor care au picat deja în plasa drogului.

 ”Vă luptați cu morile de vânt. N-o să se schimbe nimic. Lobbyul companiilor de tutun va învinge.”

Mie nu mi-e frică de lobby-ul companiilor de tutun. Știu că au resurse mult mai mari pentru a influența decizii la nivel înalt. Dar știu că fiecare om contează. Și că o avalanșă începe cu un singur fulg de nea. Și mai simt că suntem într-un moment cum nu s-a mai văzut până acum în România – unul în care nefumătorii încep să-și reclame drepturile, să facă platforme pentru a se găsi unii pe alții (bizar, căci totuși suntem majoritari – aproape 70% din populație), să vorbească despre nevoile lor! Mă bucur să fiu azi, aici și să joc un rol în schema asta mare.

De ce însă da, mi-e teamă, este de panica dependeților de nicotină, care se manifestă deja. Companiile de tutun nu trebuie să cheltuiască nici măcar un sfanț ca să blocheze inițiativa doamnei Cristea. Trebuie doar să privească liniștite cum panica generată de drogul pe care-l vând drept prieten va face ”treaba” în locul lor. Mie de asta mi-e frică. Dar, așa cum văd în sesiunile mele de terapie că oamenii se pot schimba odată ce e depășită panica rămânerii fără cârjă prin înțelegerea fenomenului fumatului, știu că transformarea e posibilă. Cunosc fumători care susțin această inițiativă. Dar nu vom ști niciodată câți suntem cu adevărat până nu ne vedem unii pe alții.

Mai jos aveți lista celor care susțin inițiativa doamnei deputat Aurelia Cristea. Îmi puteți scrie un mesaj (diana.vasiliu at allencarr.ro) declarându-vă susținerea și numele dvs. va apărea aici:

Subsemnata, Diana Vasiliu, și Allen Carr Easyway România,

Marius Vintilă,

Fundația Comunitară București,

Societatea Română de Pneumologie – Prof. Dr. Florin Mihălțan

Fundația Română a Inimii – Conf. Dr. Ioan Mircea Coman

Societatea Română de Cardiologie – Dr. Gabriel Tatu-Chițoiu

Forumul Român de Prevenție – Prof. Dr. Dan Gaiță

Societatea Română de ATI – Prof. Dr. Dorel Săndesc

Forumul Tinerilor din România

Asociația Tinerii Uniți – Aureliana Popa

Asociația Salvați Copiii

European Network for Smoking Prevention – Cornel Radu-Loghin

Clearpoint Communication – Ramona Brad

Flaviu Manea,

Diana Grigore,

Alina Smochina,

Asociatia Mame pentru Mame – Ana Măiță

IREC Asociația Iniţiativa pentru Responsabilitate Civică – Alina Loredana Dinicu

Sorin Teodorescu